Nu știu încă cum sta treaba cu viața, dar de ceva timp încoace îmi pun întrebări despre "ce voi face eu toată viața?". Sunt sigur ca nu sunt singurul care se întreabă ce sa facă cu viața lui, dar am abia 19 ani și tocmai ce am terminat liceul. Este normal sa ma întreb in fiecare zi, ce sa fac cu viața mea?
Sunt bucuros de un singur lucru, faptul ca nu m-am dus la facultate, cel mai nașpa lucru care ți se poate întâmpla cât trăiești este sa regreți. Nu regret absolut deloc ca nu m-am dus la facultate deși mi-ar fi plăcut. Întodeauna am așteptat viața de student, sesiuni, oameni, distracție. Acum ceva timp îmi spuneam "eu vreau sa învăț ca sa ma distrez, sa muncesc ca sa ma distrez ..." și tot așa. Apoi timpul a trecut și am dat cu ochii de realitate, care deși atunci când ești mic totul pare roz, nu este absolut deloc așa.
In ultimii doi ani de liceu sau in ultimul an, m-am imaginat având fel și fel de cariere "de succes" jurnalist, actor, am vrut sa merg la facultatea de istorie, îmi place istoria foarte mult dar ... oare asta este ceea ce trebuie sa fac? Noi tinerii suferim de sindromul necunostintei și uneori ne avântam cu capul înainte in necunoscut chiar dacă habar n-avem ce are sa se întâmple mâine.
Așa am făcut, am luat frâiele vieții mele și am plecat de la părinți unde era bine, dar toată lumea știe ca ne dorim sa plecam cât mai repede din acea casa și sa vedem ce este cu adevărat după usa metalică.
Deși intrasem la Cluj la Istorie, prima data la taxa și cu siguranța as fi intrat la buget in sesiunea a doua, tata mi-a zis ca nu ma mai lasă sa merg la Cluj pentru ca nu am intrat la buget din prima așa ca mi-a zis sa merg la Bacău. Un coșmar pentru mine, o alegere pe care nu as fi vrut sa o fac.
Welcome to Baile Atha Cliath sau Dublin, orașul in care totul pare sa meargă normal, dar parca este blocat in propriile lui probleme. Când am ajuns in centrul orașului am sesizat arhitectura gotica a bisericilor și clădirile care păstrau noanta aia... aia specifica, pe lângă asta după ce am coborât privirea am văzut o grămada de oameni in scaun cu rotile, lucru care nu mi se părea normal având in vedere ca in Bacău, deși oamenii sunt triști, nu are o populație cu probleme de genul.
Încep o viața noua mi-am zis, o sa muncesc pe șantier un an apoi ma duc la facultate in România, la Cluj, unde vreau eu. La ce? Habar n-am, dar am timp un an sa m-a gândesc.
Șantierul nu e pentru toți și deși exersam fixarea fierului in spatele casei, tot nu era pentru mine. Așa ca m-am angajat ca și cleaner. Meseria care îmi spune in fiecare zi ca nu poți sa faci asta la nesfârșit. In timp ce fac curat in afurisita de Bucătărie din Supervalu Sundrive îmi trec tot felul de gânduri prin cap, dar in fiecare zi plec de acolo și îmi spun "nu vreau sa fac asta toată viața, dar ce sa fac?" Am cunoscut oameni care mi-au spus: "Du-te la facultate, nu exista niciun dar(între timp eu dădeam explicații cu dar), fii sărac pentru 3-4 ani, dar poate poți sa fii bogat după." Vorbele astea de duh mi-au prins foarte bine pentru ca eram fixat pe modul "merge și așa", nu frate, nu merge. M-am ambiționat și n-am făcut nimic deocamdată, dar măcar știu ca nu trebuie sa fac curat toată viața.
In același timp ma întreb cum pot oamenii sa iasă la pensie muncind toată viața intr-un supermarket, cum pot oamenii sa muncească in același loc fără sa-și dorească sa facă ceea ce e sănătos. Cred ca totul tine de anumite decizii pe care le-au făcut in viața și a intervenit "nevoia".
Ma bucur ca am venit in Irlanda și muncesc pentru ca văd ca nu asta este ceea ce trebuie sa fac.
Dar gândul ca nu știu ma framanta mai tare pe zi ce trece. Îmi doresc o viața in jurul artei, in jurul oamenilor frumoși, dar îmi doresc și bani sau măcar sa nu duc grija zilei de maine.
Mi-ar plăcea sa am o viața in care sa stau pe spate și sa ma uit la stele și apoi sa fac arta din ceea ce văd. Sunt atât de mulți oameni in jurul meu cu talent, eu nu știu sa fac nimic.
Totuși, cred ca am sa aștept din nou acel miros al dimineții pe care nu-l mai simt de mult.
